Psihoterapie și creștinism
Activare fond muzical
Psihoterapia
este un domeniu interdisciplinar, situat la granița dintre medicină și
psihologie care își propune ameliorarea tulburărilor emoționale și
comportamentale prin metode științifice. Principalele fundamente clinice și
teoretice au fost dezvoltate în secolul al XX-lea și, cu rare excepții, au
existat legături minime între practica psihoterapiei, pe de o parte, și religie
și spiritualitate, pe de altă parte.
De
altfel, două figuri marcante ale psihoterapiei, Sigmund Freud și Albert Ellis
au avut viziuni negative asupra religiei. Freud aprecia că religia este „o
nevroză obsesională universală” iar Ellis afirma că toate formele convingerilor
religioase sunt patologice și conduc la nevroză. În cea mai mare parte a
secolului al XX-lea s-a considerat că valorile, inclusiv cele religioase,
trebuie separate de teoria, cercetarea și practica psihologică. Această
abordare este explicabilă în contextul preocupării pentru progresul științific
și succesul economic din acea perioadă.
Începutul
secolului al XXI- lea a adus o schimbări importante în relația psihoterapie –
spiritualitate: recunoașterea rolului valorilor în psihoterapie, creșterea
interesului pentru tehnici budiste (ex. mindfulness),
descoperirea faptului că religiozitatea este relaționată pozitiv cu sănătatea
mintală, precum și creșterea preocupării pentru diferențele individuale și
culturale.
Una
dintre formele terapeutice care s-a adaptat acestor cerințe este terapia
cognitiv-comportamentală. Aceasta susține că felul în care gândim ne influențează
comportamentele și emoțiile; schimbând modul de gândire putem ajunge să ne
simțim mai bine și să ne comportăm adaptativ. Pentru a se adresa nevoilor spirituale
sau religioase ale clienților, se pleacă de la următoarele premise:
- este acceptabil pentru un creștin să se preocupe de starea sa emoțională, pe lângă rugăciuni și participarea la slujbele religioase;
- se poate că considera că învățăturile lui Iisus, așa cum au fost scrise în Noul Testament, se adresează și problemelor de sănătate mintale;
- unui creștin îi este permis să vrea să-și schimbe viața;
- este benefică îmbinarea logicii cu religiozitatea.
„După ce Domnul Iisus Hristos a
alungat din templu pe schimbătorii de bani, în fața Sa au venit arhiereii,
cărturarii și bătrânii și L-au întrebat: „Cu ce putere faci Tu acestea?“.
Domnul Hristos nu era unul dintre cei care formau elita acelei vremi. El nu urmase
cursurile vreunei școli rabinice cunoscute și nu era unul dintre ucenicii sau
discipolii învățaților de atunci. La întrebarea lor, Mântuitorul a adresat o
altă întrebare, care viza persoana Sfântului Ioan Botezătorul: de unde a venit și
de unde a avut autoritatea de a învăța? Iudeii au pus în balanță variantele de
răspuns și au decis că este mai bine pentru ei să ocolească răspunsul direct.
Au evitat de teama mulțimilor, care vedeau în Ioan un proroc trimis de
Dumnezeu; și dacă era trimis de Dumnezeu, de ce nu au luat aminte la misiunea și
învățăturile lui?”
(http://ziarullumina.ro/parasiti-neintelepciunea-pacatului--116480.html).
Prin întrebarea adresată, se creează înțelegerea a ceea ce este necunoscut prin
apelul la ceea ce este deja acceptat (dacă Ioan Botezătorul a avut autoritatea
de a-i învăța pe alții fără ca aceasta să-i fi fost atribuită de cineva, atunci
și Iisus poate să o aibă), dar permite și pătrunderea emoțiilor în raționament
(autoritatea sa a fost acceptată de teama mulțimilor).
Așadar, persoanelor religioase
le este permis să-și caute starea de bine și în afara bisericii, iar psihoterapeuții
sunt îndemnați să integreze convingerile și comportamentele și resursele religioase
ale clienților în practica lor curentă.
Comentarii
Trimiteți un comentariu